Autori:
Pecican Andrada și Alexandru Babușceac
Varietatea monotoniei
Arhitectura socialistă locativă are o reputație negativă datorită calității inferioare, monotoniei, lipsei de imaginație, și, cel mai grav, înlocuirea unor ansambluri istorice în cadrul marilor proiecte de sistematizare ale orașelor României, cu o arhitectură anostă, repetitivă și respingătoare. Deși majoritatea acestor afirmații sunt adevărate, o analiză mai aprofundată ne dezvăluie o diversitate impresionantă a arhitecturii de tip modernist a aniilor ’60 -’70, și a arhitecturii brutaliste din anii ’70 -’89. Dat fiind că dezideratul epocii era construcția cât mai rapidă a blocurilor, aspectul estetic era relegat într-o poziție secundară. Deși limita impusă de 4/10 etaje, și forma generală paralelipipedică ne conferă acest aspect foarte standardizat, arhitecții români s-au străduit să confere o identitate distinctă a clădirilor, ansamblurilor, sau în unele cazuri, unor cartiere întregi cu resursele limitate la care aveau acces, căutând soluții ingenioase pentru a crea texturi variate.
